Municipiul Sighetu Marmaţiei, aşezat la confluenţa râurilor Iza şi Tisa, la frontiera de nord-vest a ţării, este vechea capitală a Maramureşului.

Numele oraşului vine de la rădăcina „Zeget”, aparţinând fondului de substrat traco-dacic al limbii române şi care înseamnă „cetate”. Aşezare umană străveche, cu vestigii din epoci îndepărtate, oraşul apare consemnat în documente la 1326 şi oraş din 1352. Dealul Cetăţii – Solovanul - cu o cetate în incinta căreia se află vestigii datând încă din perioada traco-dacilor, stă pavăză aşezării.

Oraşul a luat amploare odată cu trecerea timpului, viaţa sa economică şi culturală fiind specifică burgurilor medievale. Spre Sighet au gravitat de secole oamenii Maramureşului de pe toate văile, aşezarea dezvoltându-se în timp ca o mini-capitală.

În centrul oraşului dăinuie şi astăzi clădirea maiestuoasă a bisericii reformate despre care istoricii maghiari consideră că iniţial a fost un templu unde se oficiau rituri păgâne (cu referire la daci). Unii o datează în secolul al XI-lea susţinând că iniţial a fost o biserică de rit răsăritean, apoi a devenit catolică, iar din 1556 este reformată. În faţa ei este clădirea masivă (în stil baroc cu câteva elemente gotice) a fostei prefecturi construită în anii 1691-1692. Clădirea are formă rectangulară, ca o cetate. În anul 1659 Împăratul Leopold acordă drept de stemă oraşului „capul de zimbru”.

Un grup de călugări piarişti, în anul 1730 încep construirea bisericii romano-catolice şi a şcolii piariste. Complexul de clădiri ce o flanchează adăposteşte astăzi Muzeul de istorie şi Muzeul de ştiinţe ale naturii. Remarcăm că la un recensământ din anul 1840 oraşul Sighet avea 5908 locuitori care cuprindeau: iobagi, jeleri, subjeleri, slugi, ţărani, nobili, dar şi meşteşugari, calfe şi ucenici.

În anul 1802 începe construirea liceului reformat, care în 1836 devine „Academie de Drept”. Frecvenţa elevilor români era destul de mare în raport cu alte naţionalităţi.

În anul 1844 la Sighet se deschide prima grădiniţă de copii din Maramureş.

Instituţii culturale prestigioase precum Asociaţiunea pentru Cultura Poporului Român din Maramureş, întemeiată la 13 decembrie 1860, Preparandia (1862) şi Societatea de lectură „Dragoşiana” (1867) şi-au adus din plin contribuţia la emanciparea culturală şi naţională a românilor din zonă, la păstrarea, conservarea şi transmiterea elementelor de identitate cultural-naţională locală. Aici, în cadrul acestora, Ioan Mihalyi şi alţi intelectuali români şi-au propus adunarea mărturiilor trecutului (arheologice, etnografice, documentare ş.a.) cu privire la populaţia autohtonă a Maramureşului, românii. Alte asociaţii culturale ale etnicilor maghiari şi evrei din oraş aveau scopuri similare. Muzeul Maramureşului îşi are rădăcinile în idealurile acestor asociaţii culturale.

Ca preşedinte al Asociaţiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureş a fost ales Iosif Man de Şieu, comitele suprem al Maramureşului, iar din comitet făceau parte personalităţi de marcă ale vieţii politice şi spirituale ale Maramureşului. Dintre aceştia, în timp, s-a evidenţiat Ioan Mihalyi de Apşa, personalitate ştiinţifică şi culturală de excepţie.

Înzestrat cu o temeinică pregătire ştiinţifică (studii de drept, istorie, arheologie, numismatică, arhivistică), dar şi cu o bună cunoaştere a limbilor clasice (latina, greaca, slavona) precum şi a celor moderne (franceza, germana, maghiara, ucraineana), Ioan Mihalyi străbate satele zonei făcând valoroase descoperiri arheologice (colecţii din neolitic, epoca bronzului), semnalează ruinele bisericilor voievodale din perioada medievală de la Cuhea şi Giuleşti, realizează o bogată colecţie de numismatică (în special monede romane şi bizantine din secolele II-IV, descoperite în satele Maramureşului), colectează de la ţărani diplome maramureşene (pergamente din secolele al XIV-lea - al XV-lea), studiază în arhivele fostului imperiu şi realizează în casa proprie un muzeu de mare valoare. Astăzi casa, aflându-se în centrul oraşului, are statut de muzeu fiind situat pe strada ce-i poartă numele.

Alături de activitatea individuală a lui Ioan Mihalyi la Sighet, un grup de intelectuali români şi maghiari creează o „Societate pentru muzeu” la 17 august 1873, ce avea să fondeze mai târziu un muzeu. Este interesant să consemnăm că în acea perioadă Comitetul Societăţii pentru muzeu era format din: Szaplonczay Iosif, Man Iosif, Mihalca Vasile, Szaplonczay Nicolae, Dr. Mihalyi Ioan şi Aurel Szabo, care erau români sau de origine română, alături de Szilágyi István, Jakab Péter, Szöllösi Miklós, Várady Gábor ş.a. Ideea se va concretiza târziu, de abia în 7 august 1901, când muzeul capătă statut clar şi este finanţat (parţial) de stat (Muzeumi Évkönyv, 1905).

Colecţiile muzeului au fost prezentate în trei expoziţii care au dublat evenimente culturale: la 1876, 1883, 1900. S-a decis ca majoritatea obiectelor prezentate să se reţină şi să se depoziteze ca nucleu al viitorului muzeu. Pentru construirea unei clădiri destinate muzeului se fac demersuri şi se obţine terenul unde s-a şi construit „Palatul Cultural”, care a fost destinat muzeului. „Edificiul a fost zidit cu suma de 380 000 coroane în 1914 având acelaşi scop ca şi Palatul Cultural din Arad şi Târgu Mureş.”(Coriolan Petranu, 1921, p.152)

În anul 1905 Várady Gábor, în prefaţa la Istoria Societăţii pentru Muzeu, arată că rolul şi implicarea principală în organizarea şi edificarea muzeului sighetean, de la început le-a revenit celor doi savanţi maramureşeni, recunoscuţi pentru meritele lor ştiinţifice de către Academiile de la Bucureşti şi Budapesta, respectiv Dr. Ioan Mihalyi de Apşa şi Dr. Szilágyi István. Aici Várady Gábor pomeneşte exclusiv doar numele celor dou prestigioşi intelectuali cu recunoaştere naţională (Várady Gábor, 1905).

În anul 1914 se aşează colecţiile muzeului în Palatul Cultural. Tot timpul războiului a fost închis. Cu un ajutor de la statul român de 20 000 lei se repară clădirea degradată în timpul războiului. În anul 1921 are loc aici Adunarea generală a Asociaţiunii şi se face o mare expoziţie etnografică. Dr. Coriolan Petraru, care era inspector general al muzeelor din Transilvania, în urma inspecţiei efectuate conchide:

„Palatul are menirea de a deveni un focar cultural al Maramureşului, iar Muzeul icoana trecutului cultural şi al etnografiei din Maramureş.” (Dr. Coriolan Petranu, 1921, p. 151-152).


După unirea Maramureşului cu Patria mamă, începând cu anul 1921, din iniţiativa profesorului Gheorghe Vornicu şi datorită impulsului ASTREI, începe o amplă acţiune de organizare a unui muzeu etnografic al Maramureşului. Eforturile profesorului Vornicu au fost în cele din urmă încununate de succes. În anul 1926, cu ocazia Congresului profesorilor de geografie din România care s-a ţinut la Sighet în prezenţa savantului Simion Mehedinţi, se inaugurează Muzeul Etnografic al Maramureşului în clădirea Palatului Culturii.

Muzeul cuprinzând patru secţii (păcurărit-păstorit, obiceiuri casnice, industrie casnică, artă bisericească) îşi propune să fie „păstrător al tezaurului sufletesc al poporului român din Maramureş, informator şi educator artistic al publicului vizitator” (Gheorghe Vornicu, 1931, p. 355 şi urm.). În spaţiul liber, alături de Palat se preconiza aducerea unei biserici maramureşene de lemn (după ideile lui Romulus Vuia).

După Gheorghe Vornicu la conducerea muzeului s-au succedat pictorul Liviu Szabo-Bordeaux şi artistul Traian Bilţiu-Dăncuş care câştigase o oarecare experienţă din acţiunile întreprinse pentru organizarea Muzeului Satului din Bucureşti.

În anul 1940, după Dictatul de la Viena, Maramureşul a fost încorporat Ungariei horthyste. Consecinţele au fost dramatice pentru populaţia română şi pentru patrimoniul cultural românesc ducând şi la pierderea celei mai mari părţi ale colecţiilor muzeului.

După al II-lea război mondial, în anul 1954, se încearcă reînfiinţarea muzeului local. Conducerea muzeului a fost preluată de Francisc Nistor care, sub îndrumarea prietenului său Gheorghe Dăncuş (atunci director al Muzeului Transilvaniei din Cluj), cu pasiune şi tenacitate, va străbate satele Maramureşului, realizând o nouă colecţie care va constitui nucleul actualului muzeu. În anul 1956 muzeul funcţiona deja oficial în subordinea primăriei locale. Expunerea colecţiilor adunate cu sacrificii şi mare efort va beneficia de talentul şi priceperea arhitectului Péter Dezideriu care era deja muzeograf şi colaborator apropiat al lui Francisc Nistor.

La 1 martie 1957, muzeul se deschide pentru public în trei încăperi de la etajul clădirii cinematografului cu o expoziţie etnografică (colecţii de covoare, icoane, obiecte de uz casnic, mobilier ţărănesc, fotografii de Francisc Nistor şi desene de Arh. Péter Dezideriu). Acesta va funcţiona până în anul 1967 când spaţiul se închide pentru a intra în reparaţii capitale. Colecţiile sunt mutate în câteva anexe din clădirea sediului fostului PCR (actualul Centru pentru copii şcolari).

În anul 1968, la insistenţele directorului Francisc Nistor, muzeul primeşte complexul de clădiri adiacent bisericii romano-catolice. Francisc Nistor propune organizarea Muzeului etnografic cu expoziţia de bază pavilionară în clădirea din Piaţa Libertăţii nr. 15 (actualul sediu al muzeului), iar în curte (care era comună cu biserica romano-catolică) propune organizarea unui mic muzeu în aer liber care să cuprindă şase porţi, patru case cu gospodării şi o stână. După o schiţă de proiect făcută de Petru Dezideriu, Institutul de Proiectări din Baia Mare elaborează un proiect de organizare a acestui muzeu (pavilionar şi în aer liber). Proiectul este abandonat. În anul 1969 muzeul primeşte spaţii pentru amenajarea Secţiei etnografice în clădirea cinematografului. Se lansează tematica, iar în 26 decembrie 1971 se deschide Expoziţia de bază etnografică. A fost un mare succes.

După deschiderea expoziţiei pavilionare, Francisc Nistor împreună cu Mihai Dăncuş au început acţiunea de identificare, selecţie şi achiziţionare a celor mai reprezentative monumente de arhitectură populară şi instalaţii tehnice ţărăneşti pentru viitorul Muzeu al arhitecturii populare maramureşene. Mihai Dăncuş elaborează, în 1972, tematica de organizare a acestuia, iar Arh. Lucacs Elisabeta realizează proiectul de amenajare a muzeului.

La 30 mai 1981, cu ocazia sărbătoririi Zilei Internaţionale a Muzeelor, sub egida Consiliului Naţional Român ICOM, s-a inaugurat Muzeul arhitecturii populare maramureşene din Sighetu Marmaţiei, în prezenţa a peste 70 directori de muzee din ţară, a zeci de muzeografi de specialitate, cercetători academici, universitari şi a unui numeros public.

 
 
 
 
 
 
 
 
    Copyright © 2016 Muzeul Maramuresului. Toate drepturile rezervate.