Conservări în situri
 
Secția Etnografie - Muzeul Satului Maramureșean
 
 
 

Amplasat la 3 kilometri de centrul municipiului, la aproximativ 500 metri de DN18, drum de acces spre văile Izei şi Marei.


Tematica

Prin structura tematică riguros elaborată, pe baza unei cercetări minuţioase a zonei, muzeul, aşa cum arată astăzi, creează impresia unui sat cu specific zonal care a evoluat de la cel de tip „răsfirat” şi „risipit” prin „roirea” nucleelor iniţiale, la unul de tip „adunat”.

Uliţe drepte (principale) şi întortocheate, poteci şi „prilazuri” alcătuiesc structura intimă a aşezării şi converg spre un promotoriu pe care, ca în toate satele maramureşene, este aşezată biserica.

Biserica este cea mai veche construcţie conservată în muzeu, fiind adusă din localitatea Onceşti, datată din secolul al XVI-lea. A fost transferată la Onceşti din satul Criciova de pe Valea Talaborului (Maramureşului din dreapta Tisei), fiind donată de cricioveni credincioşilor din Onceşti.

Biserica a fost repictată în anul 1802. În biserică s-au păstrat icoanele „Sfântul Nicolae” şi „Apostolul Petru”, pictate în anul 1639 şi uşile împărăteşti pictate. Într-un medalion o inscripţie consemnează anul 1621.

În cadrul satului-muzeu, casele şi gospodăriile au fost grupate pe principalele subzone ale Maramureşului istoric (Cosău – Mara şi Iza Inferioară până la Strâmtura, Iza Mijlocie, Vişeu – Borşa, subzona Tisei şi a bazinului Ruscova).

În ansamblul său, muzeul se constituie ca o rezervaţie de monumente de arhitectură ţărănească, selecţionate după criterii ştiinţifice având ca bază tipologia construcţiilor, evoluţia acestora în plan arhitectural şi ca sistem constructiv, totul în diacronie (pornind de la cele mai vechi construcţii găsite în teren) şi în sincronie (aşa cum s-au statornicit în cadrul aşezărilor şi s-au păstrat în majoritatea lor funcţional până în zilele noastre). În privinţa sistemului constructiv trebuie să subliniem tehnicile tradiţionale, casele şi clădirile anexe fiind construite aproape exclusiv din lemn, predominând stejarul / gorunul şi bradul / molidul, cu fundaţii din piatră de carieră sau bolovani de râu.

Planul caselor este simplu: la cele mai vechi, două şi trei încăperi (tinda şi „casa”, respectiv tinda, cămara şi „casa”), evoluând la finele secolului al XVIII-lea spre mai multe încăperi judicios compartimentate.

Pereţii construcţiilor sunt confecţionaţi din bârne late şi groase, cele de stejar fiind cioplite cu securea din inima lemnului şi finisate cu barda, iar cele rotunde din brad sau molid, încheiate în „cheutoare românească” şi/sau, mai târziu (secolul al XIX-lea), „nemţească”, în sistemul „blockbau”. Cununile încheiate deasupra pereţilor sprijină „cornii” acoperişului, întotdeauna în patru ape, realizat din astereală pe care este bătută draniţa sau, în unele cazuri, este montată învelitoarea din paie.

Dacă la casele foarte vechi (din secolele al XVI-lea – al XVII-lea), prisma cu stâlpi lipseşte, în secolul al XVIII-lea se generalizează în zonă, fiind cunoscută sub denumirea de „şatră”. În general casele, ca şi porţile de altfel, poartă o marcă socială relevând statutul de oameni liberi sau nobili şi/sau aserviţi al proprietarilor. De altfel aceasta reiese din decorul care le însoţeşte şi mai ales inscripţiile scrise în limba română cu litere cirilice sau în limba latină. Apar aici nume de meşteri, de proprietari, de demnitari locali, cu diferite ranguri sociale, preoţi şi juzi etc.

 

Iată câteva asemenea inscripţii care sunt şi dovada unui înalt grad de cultură al oamenilor locului: Casa Botizan – din Strâmtura are pe ancadrament inscripţia descifrată parţial: „ANUL DOMNULUI – 1700 ... POP”. Inscripţia este completată cu embleme solare, stelare, simboluri creştine şi păsări stilizate; Casa familiei Codrea den Berbeşti: AEDIFICAVIT (F.L.S.M.) A: 1704 M: FILIUS VOLPHANSI. (Ridicată ... anul 1704 ... fiul lui Lupu); Casa familiei Cupcea din Călineşti poartă data în cifre arabe; la fel ancadramentul unei case din Onceşti consemnează data – 1744; Casa Bizău din Cuhea (Bogdan Vodă) pe meştergrindă poartă inscripţia în latină: „... DOMUS ET EXPENSIS KOZMA CU FILU EVS STEPHANI STRUCTA EST ANNO 1752 AD MAIOREM DEI TRINI ET UNIS ... MEI SEMPERA VIRGINIS MARIA ET OMNIUS SANCTORUM FIONOREM” (Această casă construită şi înfrumuseţată de Cosma şi fiul său Ştefan în anul 1752 spre cinstirea lui Dumnezeu şi a Sfintei Treimi şi spre adorarea Sfintei Fecioare Maria şi în cinstirea tuturor sfinţilor); Casa familiei Marinca din Sârghi, pe pragul de sus al ancadramentului uşii de intrare are sculptată inscripţia: „ACEST LUCRU SAU (lipseşte cuvântul făcut) ÎN ANUL 1785 ÎNCEPUTU ÎN LUNA LUI DEKEI 29 DE ZILE”; Casa Iurca din Călineşti are inscripţia: „DE LA FACEREA LUMII VALEAT 7301”; meştergrinda casei Dunca din Ieud consemnează cu litere cirilice mari sculptate: „ANUL DOMNULUI 1798 IUNIE ÎN 21 DE ZILE – SFÂNTUL MUCENIC IULIANU”.

Pe o meştergrindă, recuperată de la o casă din Ieud, se consemnează cu litere cirilice: „CU AJUTORUL LUI DUMNEZEU SAU LUCRAT ACEASTĂ CASĂ A CLEJII DIN ÎNDEMNUL DOMNULUI PAVEL SAPÂNŢAN JUDELE IERAŞULUI DE SUS PRIN OSTENEALA LUI CHINDRIŞ MIHAI FIIND PAROHUSII SATULUI IOAN ŞI MIHALYI IARA MAISTRU KINDRIŞ DAN CU PLEŞ IONAS ÎN ANUL DOMNULUI 1810” – inscripţia consemnează demnitarii locali – judele, preoţii (fraţii Mihalyi din care Ionaş, bunicul viitorului academician Ioan Mihalyi de Apşa şi al mitropolitului unit al Ardealului, academician Victor Mihalyi de Apşa), nume de ctitori şi de meşteri, toţi membri ai vechilor familii din secolul al XIV-lea, cu descendenţi până în zilele noastre.

Majoritatea acestor case care astăzi sunt declarate monumente istorice şi s-au restaurat în Muzeul Etnografic din Sighetul Marmaţiei. Mai amintim aici Casa Pop „Tomanu” din Berbeşti, astăzi transferată şi restaurată în Muzeul Satului din Bucureşti. Ea poartă pe meştergrindă următoarea inscripţie cu litere cirilice: „DIN ÎNDEMNUL TATĂLUI ŞI CU AJUTORUL FIULUI ŞI SĂVÂRŞIREA SFÂNTULUI DUH, MEŞTER PASCU DE PE SALASTE SE ROAGĂ CA SĂ-L POMENIŢI ÎN SFINTELE RUGĂCIUNI. ACEASTĂ CASĂ AU FĂCUT POP GHEORGHE ÎN ANUL DOMNULUI 1775 A DOUA JOI DUPĂ SFINTELE FLORII”.

 

Iată că maramureşenii au simţit nevoia să-şi înnobileze casele şi cu asemenea consemnări care atestă vechimea construcţiilor şi le conferă valori în plus.


Interiorul caselor

Arhitectura interiorului este adaptată nevoilor casnice şi, desigur, estetice. Investigaţiile de teren şi de arhivă au scos la iveală interiorul din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, care prezintă o mare importanţă pentru stadiul cercetării actuale.

Camera de locuit, care în limbajul local se numeşte „casă”, cuprinde universul domestic ce corespunde, aşadar, gustului estetic şi pragmatic al femeii. Amprenta femeii este prezentă peste tot, atât în ceea ce priveşte aranjamentul, compartimentarea şi marcarea unor locuri şi obiecte folosite în viaţa de zi cu zi, cât şi în practica diverselor ritualuri.

Elementul care determină organizarea interiorului, atât în plan material cât şi în cel ritual, este „meştergrinda”. Aceasta străbate în lungime toate încăperile construcţiei şi leagă pereţii transversali, iar prin grinzişoarele care se succed deasupra şi la intervale egale leagă şi pereţii laterali şi, desigur, susţine întreaga structură a acoperişului.

Meştergrinda împarte, totodată, spaţiul casei în două: în dreapta, spaţiul „faptelor de viaţă” (unde sunt situate vatra cu cuptorul şi cu patul); în condiţii normale aici se consumă nunta şi se concepe noua viaţă, se naşte şi se moare, iar în stânga, spaţiul „faptelor de ritual”, unde se succed ceremoniile „botejunii” şi nunţii; tot aici este aşezat mortul (cu sicriul pe masă) şi se practică priveghiul şi prohodul.

Spaţiul faptelor de ritual este decorat pe pereţi cu frize formate din icoane sfinte alternând cu blide din ceramică frumos împodobite cu ştergare. În colţ se află masa care, de-a lungul celor doi pereţi, este încadrată de laviţe şi/sau lădoaie aşezate în unghi drept. Deasupra patului, pe perete, este prinsă „ruda” (culmea) pe care se depozitează cergi, covoare, lepedeie, ştergare, feţe de masă etc., dispuse în straturi, împlinind cele trei funcţii: estetică (de înfrumuseţare a interiorului), de depozitare şi de etalare a zestrei fetei din casă, într-un sincretism perfect. După uşă este situat dulăpiorul cu vesela, iar pe peretele opus se găsesc lingurarul, blidarul etc. După icoane şi deasupra meştergrinzii sunt ascunse în cutii acte, briciul de ras, crucea de Bobotează, busuioc, buricul uscat al copilului, în vederea ritualului dezlegării în cadrul probei de iniţiere. În capul patului, pa laiţă, se aşează lada de zestre.

Armonia interiorului este accentuată şi de cromatica textilelor şi obiectelor ce-l împodobesc.


Istoric

După deschiderea expoziţiei pavilionare, Francisc Nistor împreună cu Mihai Dăncuş au început acţiunea de identificare şi achiziţionare a celor mai reprezentative monumente de arhitectură populară şi instalaţii tehnice ţărăneşti pentru Muzeul Satului Maramureşean, Mihai Dăncuş elaborând, în 1972, tematica de organizare a acestuia, iar Lucacs Elisabeta realizează proiectul de amplasare şi organizare a muzeului. La 30 mai 1981, cu ocazia sărbătoririi Zilei Internaţionale a Muzeelor, sub egida Consiliului Naţional Român ICOM, s-a inaugurat Muzeul Satului Maramureşean din Sighetu Marmaţiei, în prezenţa a peste 70 directori de muzee din ţară, a zeci de muzeografi de specialitate şi a unui numeros public.


Reprezentarea minorităţilor

Prezenţa minoritarilor etnici în zonă, dispersaţi în diverse aşezări pe Valea Tisei, dar şi grupaţi în aşezările de pe Valea Ruscovei, indiferent că au fost evrei, germani, ucrainieni, maghiari sau alţii, prin schimbul de valori materiale şi spirituale au influenţat cultura şi civilizaţia populaţiei majoritare române, dar şi aceasta la rândul ei în reciprocitate. De aceea încă prin tematica elaborată de noi în anul 1972 sunt cuprinşi în prezentarea lor în muzeu. Modelul teoretic al satului maramureşean tradiţional elaborat de noi şi care a stat la baza întocmirii proiectului muzeului se înscrie în specificul zonal atât de caracteristic. Casa evreiască din Bârsana a aparţinut familiei de evrei religioşi rabini-haham DRIMER (Hers, 1830; Itzac-Aizic, 1870; Pincas-Peter, 1909-1987; Rachmil-Micu, 1927-1998). Au mai locuit aici Moshe Ihuda, Arie Mihael-Ihiel, Ishaiahu Sara şi Brana care toţi au fost ucişi în lagărul de la Auschwitz în anul 1944. Au mai locuit aici şi familiile Iungher Ghershon, Stuhl Avraham, Drimer Pinchas; (1947-1964) şi Drimer Rachmil-Micu (1927-1998). Casa este din lemn, tencuită cu lut în tehnicile tradiţionale specifice. Acoperişul este în două ape. Aşezată direct la stradă unde are două intrări spre spaţiile comerciale.

Accesul familiei se făcea prin curte, unde casa este prevăzută cu un coridor larg acoperit. Una din încăperi (cea mai frumoasă) era camera de oaspeţi. Aici era primit rabinul şi rămânea peste noapte. În această etapă, în trei încăperi se prezintă obiecte folosite de evrei în viaţa de zi cu zi, câteva piese şi cărţi de ritual. Casa maghiară din Câmpulung la Tisa. A fost proprietatea familiei Naghi care apare în documente în anul 1699. Grupul de etnici “saxonum et hungarorum” colonizaţi aici în secolul al XIV-lea (Diploma din 26 aprilie 1329 dată de regele Carol Robert) dezvoltă o cultură şi civilizaţie specifică zonei central europene, puternic influenţată de specificul german.

Tot aici se stabilesc în timp şi un grup de slavi (ucrainieni dar şi polonezi şi slovaci). În secolul al XVIII-lea se adaugă şi multe familii de şvabi. Structura de rezistenţă a casei este formată din stâlpi şi contrafişe de ridigizare între care s-au îmbinat în sistem “lambă şi uluc” bârne din lemn aşezat orizontal. Pardoseala este din scândură de brad montată pe grinzişoare de lemn. Casa este construită din lemn. Are un plan clasic, adică o tindă (vestibul) pe mijloc flancată de două încăperi. Sobele de încălzit şi de gătit sunt racordate prin vestibul la un coş imens din nuiele unse cu argilă pe interior, de formă tronconică. Aceasta are şi funcţia de afumare a cărnurilor. Acoperişul este în trei ape cu o prelungire de protecţie pe faţadă, este tencuită cu lut şi văruită în alb. Din exterior, spre curte, se intră în pivniţa construită din lespezi de piatră de carieră. Gospodăria este pe planul specific satelor de colonişti. Mai cuprinde o cămară în curte şi o şură care iniţial a fost acoperită cu paie şi a aparţinut familiei Koşa.

Casa este tipic pentru aceste comunităţi umane şi datează de la începutul secolului al XIX-lea. Casa ucrainiană (ruteană) - din Poienile de sub Munte. A aparţinut familiei Benzar Gavrilă şi este databilă în prima parte a secolului al XVIII-lea. Ca arhitectură este tipică pentru populaţiile de slavi din zona transcarpatică. Planul casei cuprinde două încăperi: o tindă şi o cameră de locuit. Tinda este cu puţin mai mică decât camera de locuit şi în general adăposteşte un inventar foarte variat: berbinţe şi cofe pentru lapte, tocul de la slatină, cântarul tip cumpănă, unelte şi ustensile, lăzi şi recipiente pentru cereale şi alimente, groapa pentru cartofi etc. Interiorul este asemănător cu cel românesc (colţul cu vatra, în prelungire cu patul, colţul cu masa - spre răsărit -). De-a lungul pereţilor laviţe masive încastrate în pereţi sau aşezate pe pari. Pereţii sunt din bârne masive din lemn de brad despicate în două şi dispuse în sistemul “blockbau” încheiate în cheutori. În faţă casa are o prispă din lut, şi este prevăzută cu o bancă încastrată în tălpile casei. Gospodăria mai cuprinde o “klicină” (grăjduţ pentru vite), un şopru pentru fân, şi un spaţiu de depozitare realizat prin prelungirea acoperişului din “sapa” casei spre grădină.

 
 
 
    Copyright © 2016 Muzeul Maramuresului. Toate drepturile rezervate.